Ken Follett, Stâlpii Pământului, Editura RAO, București, 2013, 991 pag., traducere de Andreea Ioana Șeler (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală: Ken Follett, The Pillars of the Earth, William Morrow and Co., New York, 1989.
Goodreads: 4,28/5; Amazon: 4,4/5; Barnes&Noble: 4,3/5.
Romanele istorice mi-au plăcut dintotdeauna. Am început, poate, ca și mulți copii, cu Povestiri istorice a lui Dumitru Almaș; apoi m-au încântat romanele cavalerești ale lui Ioan Dan, Cavalerii Ordinului Basarab și Taina Cavalerilor; după care am citit și romane mai ”serioase”, precum Căderea Constantinopolului a lui Vintilă Corbul și, în fine, romane scrise de autori străini, dintre care cel mai mult m-a impresionat Numele Trandafirului de Umberto Eco.
Ken Follett nu are erudiția lui Umberto Eco și, de altfel, vine dintr-o altă sferă literară, fiind specializat pe scrierea de romane de acțiune (thriller), Stâlpii Pământului fiind primul său roman istoric. Fără a avea pregătire în domeniu, Ken Follett a fost nevoit să se instruiască îndelung pentru a face narațiunea cât mai credibilă. Nu a reușit de fiecare dată, dar și-a atins cu siguranță scopurile: este una dintre cele mai complexe cărți istorice pe care le-am citit (ceea ce nu e de mirare, la cele aproximativ 1000 de pagini) și recrează cu multă dexteritate scriitoricească atmosfera specifică secolului al XII-lea din Anglia. De altfel, un secol foarte puțin cunoscut publicului larg și cu puține evenimente remarcabile, ceea ce constituie un avantaj pentru un autor care dorește să pună în lumină mai degrabă viața unor oameni ”simpli” (caractere non-istorice) și nu cea a unor regi sau a altor personaje cu impact din acea epocă, deși și acestea apar în carte - de exemplu regele Stephen, regina Maud, arhiepiscopul Thomas Becket, însă doar cu rol secundar.
Romanul are ca fundal construcția unei catedrale în micul orășel (inventat) Kingsbridge, eveniment care se desfășoară pe durata mai multor decenii, timp în care personajele romanului trec prin perioade de glorie și decădere, într-un ritm demn de un thriller, genul în care s-a specializat autorul. Fiecare din cele șase părți se desfășoară într-un interval temporal bine precizat iar între ele sunt perioade în care deducem că nu se întâmplă mare lucru, din moment ce autorul nu se oprește asupra lor, scurte referiri fiind făcute în părțile care urmau cronologic.
Romanul abundă în scene de violență și de altfel începe destul de abrupt din acest punct de vedere. Primele (zeci de) pagini sunt destul de greu de digerat pentru un cititor mai sensibil. În plus, lectura în sine e mai dificilă deoarece autorul urmărește mai multe fire narative în paralel. Odată ce legăturile dintre acestea se întrevăd, romanul devine mult mai ușor de citit și, în ciuda celor 1000 de pagini, poate fi terminat relativ repede. Un editor mai exigent ar fi putut să-i ceară autorului să mai scurteze și ar fi avut de unde. În special ultima parte, a cărei desfășurare are loc la mult timp după celelalte, mi s-a părut a nu fi necesară. Autorul a dorit să lege toate firele narative, să rezolve toate misterele, să ofere satisfacție tuturor cititorilor care doreau un happy-end după atâtea cruzimi, și pedepse pe măsură celor vinovați. Dar asta se putea face și în partea anterioară. Totuși, introducerea poveștii lui Thomas Becket a subliniat încă odată ideea principală a cărții, în care lupta dintre bine și rău se suprapune în mare măsură cu cea dusă de spiritualitate și educație împotriva obscurantismului și a forței brute.
Toate personajele pozitive ale romanului - Phillip, Tom, Ellen, Jack, Aliena - sunt bine educate, instruite, cu mult peste nivelul obișnuit al acelor timpuri. Ei sunt cei care crează, cei care duc civilizația mai departe. Din anumite puncte de vedere, ele sunt personaje moderne - inserarea lor în lumea medievală este parcă puțin forțată. Dar asta nu face altceva decât să-l ajute pe cititor să privească evenimentele dintr-o perspectivă care-i este familiară. Dintr-odată, Evul Mediu se transformă într-o scenă nu foarte diferită de cea actuală.
Goodreads: 4,28/5; Amazon: 4,4/5; Barnes&Noble: 4,3/5.
Romanele istorice mi-au plăcut dintotdeauna. Am început, poate, ca și mulți copii, cu Povestiri istorice a lui Dumitru Almaș; apoi m-au încântat romanele cavalerești ale lui Ioan Dan, Cavalerii Ordinului Basarab și Taina Cavalerilor; după care am citit și romane mai ”serioase”, precum Căderea Constantinopolului a lui Vintilă Corbul și, în fine, romane scrise de autori străini, dintre care cel mai mult m-a impresionat Numele Trandafirului de Umberto Eco.
Ken Follett nu are erudiția lui Umberto Eco și, de altfel, vine dintr-o altă sferă literară, fiind specializat pe scrierea de romane de acțiune (thriller), Stâlpii Pământului fiind primul său roman istoric. Fără a avea pregătire în domeniu, Ken Follett a fost nevoit să se instruiască îndelung pentru a face narațiunea cât mai credibilă. Nu a reușit de fiecare dată, dar și-a atins cu siguranță scopurile: este una dintre cele mai complexe cărți istorice pe care le-am citit (ceea ce nu e de mirare, la cele aproximativ 1000 de pagini) și recrează cu multă dexteritate scriitoricească atmosfera specifică secolului al XII-lea din Anglia. De altfel, un secol foarte puțin cunoscut publicului larg și cu puține evenimente remarcabile, ceea ce constituie un avantaj pentru un autor care dorește să pună în lumină mai degrabă viața unor oameni ”simpli” (caractere non-istorice) și nu cea a unor regi sau a altor personaje cu impact din acea epocă, deși și acestea apar în carte - de exemplu regele Stephen, regina Maud, arhiepiscopul Thomas Becket, însă doar cu rol secundar.
Romanul are ca fundal construcția unei catedrale în micul orășel (inventat) Kingsbridge, eveniment care se desfășoară pe durata mai multor decenii, timp în care personajele romanului trec prin perioade de glorie și decădere, într-un ritm demn de un thriller, genul în care s-a specializat autorul. Fiecare din cele șase părți se desfășoară într-un interval temporal bine precizat iar între ele sunt perioade în care deducem că nu se întâmplă mare lucru, din moment ce autorul nu se oprește asupra lor, scurte referiri fiind făcute în părțile care urmau cronologic.
Romanul abundă în scene de violență și de altfel începe destul de abrupt din acest punct de vedere. Primele (zeci de) pagini sunt destul de greu de digerat pentru un cititor mai sensibil. În plus, lectura în sine e mai dificilă deoarece autorul urmărește mai multe fire narative în paralel. Odată ce legăturile dintre acestea se întrevăd, romanul devine mult mai ușor de citit și, în ciuda celor 1000 de pagini, poate fi terminat relativ repede. Un editor mai exigent ar fi putut să-i ceară autorului să mai scurteze și ar fi avut de unde. În special ultima parte, a cărei desfășurare are loc la mult timp după celelalte, mi s-a părut a nu fi necesară. Autorul a dorit să lege toate firele narative, să rezolve toate misterele, să ofere satisfacție tuturor cititorilor care doreau un happy-end după atâtea cruzimi, și pedepse pe măsură celor vinovați. Dar asta se putea face și în partea anterioară. Totuși, introducerea poveștii lui Thomas Becket a subliniat încă odată ideea principală a cărții, în care lupta dintre bine și rău se suprapune în mare măsură cu cea dusă de spiritualitate și educație împotriva obscurantismului și a forței brute.
Toate personajele pozitive ale romanului - Phillip, Tom, Ellen, Jack, Aliena - sunt bine educate, instruite, cu mult peste nivelul obișnuit al acelor timpuri. Ei sunt cei care crează, cei care duc civilizația mai departe. Din anumite puncte de vedere, ele sunt personaje moderne - inserarea lor în lumea medievală este parcă puțin forțată. Dar asta nu face altceva decât să-l ajute pe cititor să privească evenimentele dintr-o perspectivă care-i este familiară. Dintr-odată, Evul Mediu se transformă într-o scenă nu foarte diferită de cea actuală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu